Copilăria mea a fost un câmp de bătălie unde părinții mei s-au războit cu cuvinte care tăiau mai rău decât cuțitele.
„Ești exact ca tatăl tău!” îmi spunea mama când mă supăram.
„Nu vei ajunge niciodată nimic!” îmi spunea tatăl când greșeam.
Acum port aceste vorbe ca pe niște cicatrici invizibile.
Cei mai periculoși criminali sunt cei care îți omoară sufletul și lasă trupul în viață. Te lovesc cu vorbe care nu lasă urme. Te rănesc cu priviri care nu sângerează. Te omoară încet, fără dovezi.
Am realizat că încă port copilul din mine care crede că e vinovat. Că, dacă aș fi fost mai bun, mai cuminte, mai iubit, poate părinții mei s-ar fi iubit. Poate casa noastră ar fi fost fericită.
Am început terapia. Doctorița îmi spune că nu e vina mea. Dar copilul din mine refuză să creadă.
– Am învățat să-mi îngheț emoțiile
– Să nu plâng când mă doare
– Să zâmbesc când vreau să urlu
🩸 Cicatricea #23: „Nu ești suficient de bun”
– Am alergat după perfecțiune toată viața
– Am crezut că, dacă voi fi perfect, voi fi iubit
– Am devenit propriul meu tălhar
Cel mai crud adevăr: că încă îi iubesc pe părinții mei. Și urăsc că îi iubesc. Urăsc că inima mea încă îi caută. Că încă sper să vină să mă salveze.
Acum, când văd părinți care își lovesc copiii cu vorbe, îmi vine să le strig: „Oprește-te! Nu știi ce răni lași!” Nu știi că îi omori încet!
Dacă și tu porți astfel de răni… Știi că durerea ta e validă. Că rănile invizibile sângerează cel mai mult. Că ești rănit, nu stricat.
Și, uneori, când mă uit în oglindă, văd copilul care încă așteaptă să fie iubit. Îi zâmbesc și îi spun „te iubesc”. Pentru că nimeni nu i-a spus vreodată.