„Ce mai faci?” „Super! Totul e minunat!”
Dar, înăuntru, e iarnă. Un frig care doare în oase.
Un gol care înghite tot ce ating. O oboseală care nu trece niciodată.
Seara, când ajung acasă, cad pe podea.
Plâng fără sunet. Măcar lacrimile mai sunt reale.
Cea mai periculoasă boală este cea pe care o ascunzi cu succes. Să zâmbești când vrei să mori. Să râzi când inima ți-e frântă. Să funcționezi când totul în tine vrea să se oprească.
Am realizat că depresia mea nu e tristețe. E o absență. O amorțeală. Un vid unde odată au fost culori. Un loc unde, cândva, au fost sentimente.
Am început să țin un jurnal al durerii:
– M-am sculat. M-am spălat. M-am îmbrăcat
– Am mers la muncă. Am vorbit cu oamenii
– Am râs la glume. Am făcut față
– Nimeni nu știe că sunt un zombi
💊 Ziua #283: Străinul din oglindă
– Mă uit în oglindă și nu mă recunosc
– Ochii aceia goi nu sunt ai mei
– Zâmbetul acesta fals nu e al meu
Cel mai singur lucru: că sunt înconjurat de oameni, dar sunt mai singur decât dacă aș fi pe Lună. Nimeni nu vede că mă sufoc. Nimeni nu aude țipetele mele mute.
Acum, când aud pe cineva spunând „depresia e doar în capul tău”, îmi vine să râd. Un râs amar. Da, e în capul meu. Așa cum cancerul e în trup.
Dacă și tu porți această povară… Știi că nu ești singur. Știi că lupta ta e reală. Că fiecare zi în care supraviețuiești este o victorie.
Și, uneori, când simt că nu mai pot, mă țin de viață pentru lucrurile mici: pentru cafeaua de dimineață, pentru soarele pe față, pentru încă o zi în care poate va fi mai bine.