Ne țineam de mână la bibliotecă, sub tejghea, unde nimeni nu ne vedea.
Îmi scria bilețele: „Te iubesc până la lună și înapoi”.
Apoi a venit toamna. Și plecarea la facultate. Și promisiunea:
„O să ne vedem în fiecare weekend”.
Am stat la telefon trei ore pe zi timp de două luni. Apoi… tăcere.
Mesaje nerăspunse. Apeluri respinse.
Prima iubire nu moare niciodată. Doar se transformă în fantome. În amintiri care te trezesc noaptea. În parfumuri pe care le mai simți uneori în mulțime.
Am învățat că durerea primei iubiri e ca o cicatrice care nu se vede, dar mereu se simte. Ea devine etalonul după care măsurăm toate iubirile viitoare. „Dar mă iubește ca atunci?” „Dar simt ce simțeam atunci?”
Am căutat-o pe Google după zece ani. E căsătorită. Are copii. Zâmbește în poze exact ca atunci. Doar că nu mai e zâmbetul pentru mine.
– Când aud piesa aia la radio, încă mă doare
– Închid ochii și sunt din nou în parcul acela
– Cu mâna ei în mâna mea și viața întreagă în față
🌸 Fantoma #7: Anotimpurile
– Primăvara îmi aduce aminte de miresmele ei
– Vara, de plimbările noastre pe malul apei
– Toamna, de promisiunile frânte
Cel mai crud adevăr: că nici măcar nu o mai iubesc pe ea. Iubesc fantoma pe care am creat-o. Versiunea idealizată din amintire. Fata care nu a existat niciodată, dar pe care o port în suflet mereu.
Acum, când văd adolescenți ținându-se de mână, le zâmbesc trist și le urez să nu devină fantome unul pentru celălalt.
Dacă și tu porți o primă iubire în suflet… Știi că ea nu a plecat niciodată cu adevărat. Doar că a rămas blocată în timp, în timp ce tu ai continuat să crești.
Și uneori, când plouă, mai scot cutia cu amintiri. Răsfoiesc pozele. Citesc bilețelele. Și îi mulțumesc. Pentru că m-a învățat că pot iubi. Că pot să mă deschid. Că inima mea, chiar frântă, încă poate iubi din nou.