Nu fug de oameni. Fug de ce ar putea descoperi despre mine.
Am fost rănit suficient cât să învăț lecția greșită: apropierea doare. Și atunci mi-am construit o formă de siguranță: conexiuni superficiale, control, distanță.
Pot vorbi ore în șir despre lucruri. Despre idei. Despre lume. Despre alții. Dar când discuția ajunge la mine… schimb subiectul. Glumesc. Mă ascund.
– Spun ce simt, dar nu tot
– Recunosc frica, dar nu sursa ei
– Arăt rănile vechi, dar le ascund pe cele vii
🫀 Semnul #6: Mă îndrăgostesc, dar nu rămân
– Plec exact când lucrurile devin reale
– Exact când nu mai pot controla ce simt
Cel mai dureros adevăr: nu mi-e frică să iubesc pe cineva… mi-e frică să fiu iubit așa cum sunt.
Pentru că dacă cineva m-ar vedea complet… și totuși ar pleca… atunci n-aș mai putea da vina pe mască.
Am crezut mult timp că sunt independent. Puternic. Autosuficient. Dar adevărul e mai simplu și mai greu:
eram doar speriat.
– Să nu mai fug când cineva mă vede
– Să nu mai minimalizez ce simt
– Să risc să fiu rănit din nou
Dacă și tu simți această frică… să știi că nu ești defect. Ești doar rănit într-un loc unde iubirea ar fi trebuit să fie sigură.
Și poate, într-o zi, când cineva va sta prea aproape… nu voi mai pleca.